Ce este cancerul?
„Cancer” este termenul generic utilizat pentru un grup de peste 100 de boli a căror trăsătură comună este reprezentată de multiplicarea celulară anormală. Cancerul se poate dezvolta în orice ţesut sau organ din corp. Deşi în general este asociat vârstei înaintate, nici un individ nu este imun la această afecţiune. Originea cancerului este în celule proprii ale organismului, apariţia lui fiind influenţată de diverşi factori interni sau externi, care pot favoriza sau determina replicarea celulară anormală. În organismul normal, creşterea ţesuturilor este echilibrată, ceea ce înseamnă că rata de producere a celulelor noi este egală cu rata apoptozei (moartea lor fiziologică), astfel încât morfologia tisulară se păstrează. În cazul tumorilor, replicarea celulară depăşeşte nevoia fiziologică, această multiplicare fiind răspunsul normal al ţesuturilor la acţiunea unor stimuli nocivi. Această stare poate fi reversibilă dacă acţiunea stimulilor este oprită în timp util. Când extinderea celulară este localizată, încapsulată, bine delimitată şi multiplicarea celulară este lentă, neoplazia este benignă. Neoplazia malignă sau cancerul este definit ca o stare în care celulele anormale invadează ţesuturile normale adiacente şi care au capacitatea de a coloniza la distanţă de tumoarea primară prin intermediul metastazelor.

​
Cancerul, boală genetică

Cancerul este o afecţiune complexă, cu evoluţie secvenţială, caracterizată printr-o serie de mutaţii care se produc în ADN-ul celular. Esenţiale în biologia cancerului sunt oncogenele şi genele supresoare tumorale. Termenul de proto-oncogene este utilizat pentru a defini genele care, în stare nativă, nu au capacitate de transformare tumorală şi care, în cazul alterării, au potenţial malign, devenind oncogene. Majoritatea proto-oncogenelor sunt gene cheie în creşterea şi proliferarea tumorală. Conversia proto-oncogenelor în oncogene este rezultatul unor mutaţii genetice în celulele afectate. Aceste alterări pot să apară spontan sau din cauza unor erori de replicare ale ADN-ului celular. De asemenea, o serie de factori fizici, chimici și virali sunt consideraţi agenţi carcinogeni externi. Un rol critic în oncogeneză este atribuit genelor supresoare de cancer (antioncogene), asociate cu oprirea replicării celulare. Atunci când acestea sunt inactivate sau alterate, celulele devin instabile genetic, fiind favorizată proliferarea aberantă.

Trăsăturile malignităţii

Invazia şi metastazarea sunt trăsături cheie ale malignităţii. Aceste procese sunt foarte complexe, în strânsă corelaţie unul cu celălalt, mecanismul lor fiind incomplet elucidat. O altă caracteristică principală a tumorilor maligne este diviziunea celulară rapidă, independentă de nevoia fiziologică a organismului. Capacitatea unei tumori de a induce formarea de vase noi de sânge este esenţială pentru hrănirea şi supravieţuirea ei. Procesul este complex şi presupune implicarea unor factori care ţin atât de gazdă, cât şi de tumoare. Înainte să poată fi observată clinic, o tumoare trebuie să atingă o anumită dimensiune. În general, acest moment coincide cu apariţia unor semne generale, ceea ce indică afectarea întregului organism (de aici şi obişnuita depistare tardivă a cancerului).
​

Factorul de creştere tumorală nu este constant, iar cu timpul scade exponenţial. Explicaţia rezidă din faptul că o dată ce tumoarea atinge dimensiuni foarte mari, cantitatea de oxigen şi aportul de substanţe nutritive din interiorul ei scad, conducând astfel la îmbătrânire sau moarte celulară şi necroză. Tumorile mari cu factor de creştere tumorală mică sunt rezistente la radioterapie şi chimioterapie. O altă caracteristică a malignităţii este imortalitatea celulară. Această trăsătură este cauzată de producţia în exces a unor enzime, care stopează procesul de îmbătrânire celulară, numite telomeraze. Telomerele sunt capetele terminale ale cromozomilor, având rolul de a-i proteja împotriva degradării. Într-o celulă normală, acestea se scurtează o dată cu diviziunea celulară, ceea ce înseamnă că, la un moment dat, capetele se „uzează” până la epuizare, iar celulele nu se mai pot multiplica, determinând astfel îmbătrânirea şi respectiv moartea celulară. Telomeraza este cea care are rolul de a menţine lungimea, integritatea şi deci funcţia cromozomilor, devenind astfel un important marker al malignităţii şi, în consecinţă, o potenţială ţintă terapeutică.
​​

Ce sunt metastazele?
Metastazele reprezintă capacitatea celulelor canceroase de a reproduce tumoarea primară la distanţă, în alte organe sau ţesuturi, prin intermediul circulaţiei sangvine şi limfatice. În general, aceste clone canceroase ajung în ţesuturile ţintă înainte ca tumoarea primară să fie depistată. De obicei, tumoarea primară poate fi abordată fie chirurgical, fie prin chimio - sau radioterapie, fie combinând aceste modalităţi de tratament, mai ales în situaţia în care tumoarea este decelată în stadiile iniţiale şi se iniţiază un tratament corespunzător. Astfel că, adevărata provocare în terapia cancerului constă în controlul metastazării. Pentru majoritatea tumorilor solide, apariţia unui singur nodul metastatic este urmată de formarea în scurt timp a metastazelor adiţionale atât în acelaşi organ ţintă, cât şi în ţesuturi terţiare. Locurile de metastazare sunt în general specifice. De exemplu, în cazul melanoamelor cutanate, metastazele se localizează în ficat, creier şi intestin; în cancerul mamar: în oase, creier, pulmoni, ficat. De cele mai multe ori, însă, la animalele mici, locul preferenţial de metastazare (pe cale sangvină) îl reprezintă pulmonii. Desigur, ficatul, splina, rinichii, pielea şi sistemul osos nu sunt de neglijat şi, de asemenea, trebuie să ţinem cont de faptul că există situaţii în care rutele specifice de metastazare nu sunt respectate. Iniţial, se considera că procesul metastatic este progresiv, ceea ce sugerează trecerea unei anumite perioade de timp între dezvoltarea tumorii primare şi metastazare. Conform acestei teorii, decelarea timpurie a cancerului presupune o terapie eficientă şi un prognostic favorabil. O altă ipoteză susţine însă că responsabilă de formarea unei celule stem canceroase este transformarea malignă a unei celule stem adulte şi că tumorile sunt formate din două tipuri de populaţii celulare: celule stem canceroase şi celulele lor fiice, care au capacitate de multiplicare limitată. Dacă această ipoteză se dovedeşte a fi reală, iar populaţia responsabilă de propagarea tumorilor la distanţă este cea de celule stem canceroase, implicaţiile terapeutice vor fi majore.

​
Ce sunt sindroamele paraneoplazice?

Sindroamele paraneoplazice sunt consecinţa efectelor indirecte ale tumorilor, cu producerea de substanţe active biologic, cum ar fi hormoni, factori de creştere etc. Recunoaşterea acestora este importantă, deoarece pot fi primul semn indicator al unei neoplazii sau al recurenţei unei tumori post-tratament. Sunt factori de prognostic (negativ), iar morbiditatea şi mortalitatea în cazul apariţiei lor sunt mai mari decât în cazul tumorii primare. Sindroamele paraneoplazice sunt clasificate în general în funcţie de sistemul pe care îl afectează. Cele mai comune sindroame întâlnite în medicina veterinară sunt: anemia, trombocitopenia şi hipercalcemia. Determină semne clinice specifice: paliditatea mucoaselor, deficienţe de coagulare ale sângelui, respectiv poliurie şi polidipsie (animalul consumă mai multă apă şi urinează mai des).
​

Dieta
Principiile unei diete „anti-cancerigene” sunt simple: carbohidraţi în cantitate mică, grăsimi saturate şi utilizarea proteinelor de calitate superioară. Cercetările arată că celulele tumorale preferă carbohidraţii (din zahăr, cereale, paste, orez etc.), faţă de alte surse de energie (cum ar fi grăsimea). Această dietă nu este însă echilibrată pe termen lung şi trebuie stabilită doar de un specialist. În general, proteina de calitate superioară, cum ar fi cea din pui, peşte sau brânza de casă, ar trebui să ocupe 30-70% din volumul total al dietei. O altă sursă excelentă de proteină este soia, de aceea brânza tofu poate substitui ocazional carnea. Restul dietei este compusă din vegetale. Deşi animalele preferă gustul dulce de morcovi, porumb şi mazăre, acestea sunt legume cu procent mare de carbohidraţi, de aceea se recomandă broccoli, varza, conopida, ridichile, roşiile. În cazul dietei preparată acasă, puteţi amesteca toate componentele cu mixerul ca să evitaţi alegerea preferenţială a unuia sau altuia. De asemenea, suplimentele vitamino-minerale sunt obligatorii. Suplimente care trebuie luate în calcul:

    uleiul de peşte sau alte surse de omega 3 - reduc metastazele şi îmbunătăţesc răspunsul imun, având şi efecte anti-inflamatoare;
    vitamina A şi beta-carotenul, vitaminele E şi C, seleniu, arginină – pentru îmbunătăţirea răspunsului imun, prevenirea unor forme de cancer şi reducerea toxicităţii chimioterapiei.
Atenţie! Beta-carotenul (din morcovi) accelerează dezvoltarea cancerului pulmonar, valabil la animalele ai căror stăpâni fumează.

​
Semnale de alarmă

Manifestările enumerate nu sunt specifice cancerului, însă pot fi indicatori importanţi:

•     umflătură anormală în continuă creştere;
•     leziunile fără tendinţă de vindecare;
•     scăderea în greutate;
•     pierderea apetitului;
•     hemoragii sau diferite secreţii la nivelul nasului, gurii sau la nivel genital;
•     mirosul urât, în special la nivelul gurii;
•     dificultatea în hrănire sau înghiţire;
•     apatia;
•     refuzarea efortului;
•     dificultatea în respiraţie, urinare sau defecare;
•     modificarea comportamentului.

Ce trebuie să reţinem

Cancerul nu este condamnare la moarte!
Există situaţii în care nu numai că poate fi ţinut sub control, dar poate fi şi vindecat. S-a demonstrat că, la anumite forme de cancer (de exemplu uterin, mamar, de prostată), şansele de supravieţuire depăşesc 90%.

​
Cancerul nu doare!

Fac excepţie cazurile în care tumoarea este mare şi presează pe anumite zone sau atunci când blochează căile aeriene sau anumite „pasaje” din corp. Durerea poate fi considerată simptom atunci când cancerul este avansat şi s-a răspândit inclusiv la sistemul osos.
​​

Obiectivele principale în cancer

Prevenirea, tratarea - când se poate trata – şi îmbunătăţirea calităţii vieţii - când tratamentul este ineficient. Trebuie să ţinem cont de faptul că organismul animalelor răspunde diferit la terapie faţă de cel al oamenilor. În general, animalele sunt mai tolerante în ceea ce priveşte efectele secundare tratamentului chimio sau radioterapeutic, acestea fiind mai slab exprimate sau putând să lipsească. Alteori, singurul tratament necesar poate fi îndepărtarea chirurgicală a tumorii sau fototerapia. Trebuie să fiţi foarte bine informat înainte de a hotărî soarta companionului. Recomandat este să consultaţi un specialist în domeniu, să stabiliţi dacă sunteţi pregătit pentru tratamentul indicat şi dacă puteţi merge până la capăt cu acesta. Nu trebuie să luaţi decizia imediat după aflarea unui diagnostic cert de cancer, ci trebuie să luaţi în consideraţie toate posibilităţile, având permanent în minte bunăstarea animalului. Atâta timp cât calitatea vieţii lui este bună şi animalul nu pare să sufere, eutanasia nu trebuie să fie o alternativă!